Arhivele lunare: noiembrie 2011
TATAL NOSTRU : ISPITA
«Si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne mântuieste de cel rau».
Scriptura arata prin acestea ca cel ce nu iarta desavârsit celor ce i-au gresit si nu-si înfatiseaza lui Dumnezeu inima curata de orice suparare, stralucind de lumina împacarii cu aproapele, nu va dobândi darul celor cerute, si va fi predat ispitei si celui rau, dupa o dreapta judecata, ca sa învete ca numai asa se curateste de pacate, daca scoate din el supararile împotriva altora. «Ispita» numeste aici legea pacatului, pe care n-a avut-o primul om când a venit la existenta; iar «cel rau» este diavolul, care a amestecat în firea oamenilor aceasta lege si a convins pe om, prin amagire, sa-si mute dorinta sufletului de la ceea ce este îngaduit la ceea ce este oprit, si sa se abata spre calcarea poruncii dumnezeiesti, al carei efect a fost pierderea nestricaciunii daruite lui dupa har. Sau iarasi «ispita» numeste aici consimtirea de bunavoie a sufletului cu patimile trupului; iar «cel rau» e modul în care dispozitia patimasa se preface în fapta. Judecatorul cel drept nu va izbavi de nici una din acestea pe cel ce nu iarta greselile celor ce i-au gresit, chiar daca cere aceasta cu vorba prin rugaciune. Ba chiar îngaduie ca acesta sa fie întinat de legea pacatului si paraseste pe cel învârtosat si aspru la inima, ca sa fie luat în stapânire de cel rau, ca unul ce a ales mai bine patimile de necinste, al caror semanator este diavolul, decât firea, al carei Facator este Dumnezeu. Nu-l împiedica sa consimta de bunavoie cu patimile trupului, nici nu-l izbaveste de chipul în care dispozitia împatimita de ele se preface în fapta, deoarece acela, socotind de mai mica însemnatate firea decât patimile inconsistente, a ignorat, în ardoarea pentru ele, ratiunea firii. Caci daca s-ar fi lasat miscat de ea, ar fi cunoscut ce este legea firii si ce este tirania patimilor, care nu s-a nascut din fire, ci s-a adaugat prin libera alegere a voii. Ar fi stiut ca pe cea dintâi sa o cultive, pastrând-o prin lucrarile firesti, iar pe cea de a doua sa o alunge departe de dispozitia voii si sa pazeasca firea prin ratiune, ca sa staruie în ea însasi, curata si neîntinata, fara ura si dezbinare. Astfel ar fi facut din dispozitia voii iarasi o tovarasa a firii, ca sa nu aduca din alta parte nimic ce nu ofera ratiunea firii. Prin aceasta ar fi alungat orice ura si orice distanta fata de cel înrudit dupa fire, ca rostind aceasta rugaciune sa fie auzit si sa primeasca har îndoit de la Dumnezeu, pentru harul simplu, adica iertarea greselilor de mai înainte si apararea si izbavirea de cele viitoare, nefiind lasat sa ajunga în ispita si sa fie robit de cel rau, pentru un singur lucru si anume pentru faptul de a fi iertat din toata inima celor apropiati. Drept aceea si noi, ca sa înfatisez din nou pe scurt întelesul celor spuse, daca vrem sa fim izbaviti de cel rau si sa nu fim dusi în ispita, sa credem lui Dumnezeu si sa iertam greselile celor ce ne-au gresit noua. «Caci de nu veti ierta, zice, oamenilor pacatele lor, nici Tatal vostru cel din ceruri nu va ierta voua». Facând aceasta, nu numai ca vom lua iertarea greselilor, ci vom birui si legea pacatului, nefiind parasiti ca sa ajungem în ispita lui; iar pe sarpele cel viclean, nascatorul legii pacatului, de care ne rugam sa fim mântuiti, îl vom calca în picioare. Caci însusi Hristos, care a biruit lumea, ne este noua conducator în aceasta lupta si ne înarmeaza cu legile poruncilor. El este cel ce prin lepadarea legiuita a patimilor leaga firea cu ea însasi prin iubire si misca dorinta noastra nesaturata spre El însusi, care este pâinea vietii, a întelepciunii, a cunostintei si a dreptatii. El ne va face, prin împlinirea voii Tatalui, împreuna slujitori cu îngerii, pe noi cei ce prin purtarea noastra în viata ne-am aratat vrednici imitatori ai bine placutei vietuiri ceresti. Si de acolo iarasi ne va ridica. Pacatul nu poate fi inspirat de fire. Firea nu poate da decât temeri si inspiratii bune. Pacatul vine ca un adaos , prin faptul ca vointa primeste inspiratii din alta parte, sau poate nu vrea sa tina seama peste tot de ratiunea firii. la cea mai înalta treapta a celor dumnezeiesti, la Parintele luminilor, si ne va face partasi ai firii dumnezeiesti, prin împartasirea de Duhul dupa har, iar în temeiul acestui fapt vom fi fii ai lui Dumnezeu, purtând în chip neprihanit întreg pe însusi pricinuitorul harului, pe Fiul dupa fire al Tatalui, întreg, fara marginire, pe Cel de la care, prin care si în care avem si vom avea existenta, miscarea si viata. Aceasta taina a îndumnezeirii sa ne fie tinta spre care sa privim în rugaciune, ca sa cunoastem ce am fost si ce ne-a facut pe noi coborârea (chenoza) prin trup a Celui Unuia-Nascut, si de unde si unde ne-a ridicat prin puterea dreptei Sale de oameni iubitoare, pe noi cei ce ne aflam în locul cel mai de jos al lumii, la care ne coborâse povara pacatelor. Si asa sa iubim si mai mult pe Cel ce ne-a gatit noua, cu atâta întelepciune, aceasta mântuire. Iar prin câte facem sa aratam rugaciunea împlinita si sa ne dovedim propovaduitori ai lui Dumnezeu, ai Celui ce ne este cu adevarat Tata dupa har. Sa nu ne aratam mai degraba, prin patimile de necinste, având tata al vietii pe Vicleanul, care unelteste pururea sa se înstapâneasca silnic peste fire si sa nu schimbam din negrija viata noastra cu moartea. Caci fiecare din cei doi (Dumnezeu adica si diavolul) împartaseste celor ce le urmeaza ceea ce are propriu: unul harazeste celor ce-l iubesc viata vesnica; celalalt sadeste în cei ce se apropie de el, prin strecurarea ispitelor de bunavoie, moartea. Caci dupa Scriptura, chipul ispitelor e îndoit: unul e prin placere, altul prin durere. Cel dintâi e ales de bunavoie, iar celalalt fara voie. Cel dintâi este nascatorul pacatului si de el ni s-a poruncit sa ne ferim dupa învatatura Domnului, care zice: «Si nu ne duce pe noi în ispita»; sau: «Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita». Iar celalalt este pedepsitorul pacatului, chinuind prin dureri si necazuri dispozitia iubitoare de pacat. De va rabda cineva acest fel de ispita, mai ales acela care nu e pironit de rau, va auzi pe marele Iacob strigând: «Gânditiva la toata bucuria, fratii mei, când veti cadea în ispite felurite, ca încercarea credintei voastre lucreaza rabdare, iar rabdarea dovedirea, iar dovedirea sa-si aiba lucrul desavârsit». Dar amândoua ispitele, pe cea de voie si pe cea fara de voie, le unelteste cu viclesug cel rau: pe cea dintâi, semanându-si neghina si atâtând sufletul prin placerile trupului, ca sa-l înduplece sa-si desfaca dorinta de iubirea dumnezeiasca; iar pe cea de a doua o doreste si o cere cu viclenie, voind sa strice firea prin durere, ca sa sileasca sufletul doborât de dureri sa puna în miscare gândurile de ocara împotriva Facatorului. Dar cunoscând noi planurile vicleanului, sa ne rugam sa nu ne vina ispita de bunavoie, ca sa nu ne desfacem dorinta de iubirea de Dumnezeu; si sa rabdam barbateste pe cea fara de voie, venita cu îngaduinta lui Dumnezeu, ca sa ne aratam punând mai presus decât firea pe Facatorul firii. Deci fie ca toti cei ce chemam numele Domnului nostru Iisus Hristos sa ne izbavim de dulcetile celui rau si sa ne slobozim de durerile viitoare, prin împartasirea de ipostasul bunurilor viitoare, care ni se va arata în însusi Hristos, Domnul nostru, Singurul slavit, împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt, de toata faptura. Amin. Sfârsit si lui Dumnezeu lauda.
SFANTUL MAXIM, Filocalia 2, Pag. 334
RUGACIUNEA CURATA
Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate.
De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea,
de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplaţia.
Cea dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi din nădejdea cea bună;
cea de a doua din dragostea dumnezeiască şi din
curăţia cea mai deplină.
Semnele prin care cunoaştem că
am ajuns la măsura celei dintâi le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este.
Iar semnele celei de-a doua stau
în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită, şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe
Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare.
Atunci, mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El.
CAPETE DESPRE DRAGOSTE II,6
CATEGORII DE CREDINCIOŞI
Iar credincioşi, virtuoşi şi contemplativi a numit pe începãtori, înaintaţi şi desãvârşiţi, care pot fi numiţi şi robi, lucrãtori cu platã şi fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc.
Robi sau credincioşi sunt cei ce împlinesc poruncile de fricaameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate.
Lucrãtori cu plata sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare.
Iar fii sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi în înclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis : “Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã.
MISTAGOGIA cap 24
TREPTE ALE CREDINTEI IN MISTAGOGIA
TREPTE ALE CREDINŢEI –
CONTEMPLAŢIA
Iar fii , sau desăvârşiţi, sau CREDINCIOŞI CONTEMPLATIVI, sau gnostici, sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi înînclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis :“Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã.
(se intelege ca aceste etape , întâi credinţa simplă, apoi credinţa lucrătoare, apoi contemplaţia, le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)
(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)
1. de asemenea, indicã deprinderea întru contemplaţie a celor gnostici, prin care, culegând dupã putere sensurile duhovniceşti ale lucrurilor sensibile şi ale Providenţei referitoare la ele, sunt duşi fãrã rãtãcire spre adevãr.
2. concentrarea şi referirea multelor şi diferitelor raţiuni spre Raţiunea cea mai cuprinzãtoare în cei gnostici, sfârşindu-se şi terminându-se în ei contemplaţia naturalã amãnunţitã şi variatã.
3. ştiinţa cuprinzãtoare a celor cunoscute, prin care sunt alungate toate icoanele lucrurilor materiale din suflet.
4. mutarea contemplativilor de la contemplaţia naturalã la înţelegerea simplã a celor inteligibile (când nu mai urmãresc deloc prin simţuri sau prin vreun lucru vãzut raţiunea dumnezeeascã şi negrãitã) şi unirea puterilor sufleteşti cu sufletul, precum şi simplitatea care cuprinde, unitar cu mintea, raţiunea Providenţei.
5. înţelegerile, cântãrile şi neîntreruptele mişcãri ale contemplativilor privitoare la Dumnezeu, deopotrivã cu ale îngerilor, dupã cum e cu putinţã oamenilor.
6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.
Lucrãtori cu plata, sau înaintaţi, sau activi, sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare.
(se intelege ca aceste etape , întâi credinţa simplă, apoi credinţa lucrătoare, le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)
(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)
1. dispoziţia întãritã spre virtute a celor activi, prin care, conformându-se legii dumnezeeşti a poruncilor, stau cu bãrbãţie şi cu neclintire împotriva meşteşugirilor diavolului şi scapã de lucrãrile vrãjmaşe
2. mortificarea şi sfârşitul legii şi al cugetului trupesc în cei active
3. desãvârşita lipsã de patimi a celor activi, prin care se desfiinţeazãã orice cuget pãtimaş şi neluminat al sufletului
4. mutarea celor activi de la acţiune la contemplaţie, dupã ce şi-au închis simţurile şi s-au aşezat afarã de trup şi de lume prin lepãdarea lucrãrilor lor; de asemenea, înãlţarea lor de la chipul poruncilor la raţiunea lor, familiarizarea şi unirea poruncilor însãşi dupã raţiunile lor cu puterile sufletului, şi deprinderea şi aptitudinea spre mulţumirea ce creşte din cunoaşterea lui Dumnezeu.
5. strãlucirea deopotrivã cu îngerii a vieţii celor activi, pe cât este cu putinţã oamenilor, şi buna rostire a imnologiei teologice
6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.
TREPTE ALE CREDINŢEI –
CREDINŢA SIMPLĂ
Cele trei categorii de credincioşi se caracterizează prin treptele credinţei pe care le urca fiecare credincios în aceeaşi ordine prezentată.
Robi sau CREDINCIOŞI sau începãtori sunt cei ce împlinesc poruncile de frica ameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate.
El (Duhul Sfant) activeazã în acela(credincios) harul mântuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeeştile simboale ce se sãvârşesc (in liturghie), conducându-l, pe rând şi dupã o ordine, de la cele mai apropiate pânã la capãtul final al tuturor.
(se intelege ca aceste etape le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)
(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)
1. învãţãtura şi înaintarea în credinţã a celor ce au crezut
2. desfinţarea totalã a vechii rãtãciri în cei ce au crezut
3. desãvârşita certitudine în credinţã a celor credincioşi, pe care o produce Dumnezeu şi Cuvântul coborându-Se în chip nevãzut, prin care certitudine este alungat de la ei orice cuget care mai şchioapãtã în privinţa credinţei, cum e cazul la catehumeni
4. învãţarea şi iniţierea celor credincioşi (în dogme), unirea lor în cuget, evlavia şi înaintarea lor de la CREDINŢA SIMPLĂ la DOGME
5. întrecerea teologicã a credincioşilor cu îngerii întru credinţã
6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.
(extras din cap. 24 postat anterior)
MISTAGOGIA
Capitolul al XXIV-lea
CE TAINE LUCREAZÃ ŞI ÎNFÃPTUIEŞTE, PRIN CELE CE SE SÃVÂRŞESC LA SFÂNTA LITURGHIE ÎN CEI CREDINCIOŞI ŞI ADUNAŢI CU CREDINŢÃ, HARUL DUHULUI SFÂNT CARE E DE FAŢÃ ?
Socotea aşadar fericitul bãtrân, şi nu înceta sã îndemne în acest înţeles, cã tot creştinul trebuie sã se afle des în sfânta bisericã şi sã nu lipseascã niciodatã de la Sfânta Liturghie sãvârşitã în ea, pentru sfinţii îngeri care sunt de faţã şi scriu de fiecare datã pe cei ce intrã şi se înfãţişeazã lui Dumnezeu, şi care fac rugãciuni pentru ei; de asemenea pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevãzut pururea prezent, dar în mod special mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Acesta preface şi schimbã pe fiecare dintre cei ce se aflã de faţã, rezidindu-l în chip mai dumnezeesc, potrivit cu însuşirile lui, şi înãlţându-l spre ceea ce se indicã prin tainele ce se sãvârşesc, chiar dacã acela nu simte, în cazul când e încã dintre copii în cele dupã Hristos şi nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec. El activeazã în acela harul mântuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeeştile simboale ce se sãvârşesc, conducându-l, pe rând şi dupã o ordine, de la cele mai apropiate pânã la capãtul final al tuturor. Prin cea dintâi intrare se indicã lepãdarea necredinţei, creşterea credinţei, micşorarea pãcãtoşeniei, sporirea virtuţii, alungarea neştiinţei, adãugirea cunoştinţei. Prin ascultarea sentinţelor dumnezeeşti, deprinderile şi dispoziţiile întãrite şi neclintite în cele spuse, adicã în credinţã, virtute şi cunoştinţã. Prin cântãrile dumnezeeşti, care urmeazã acelora, se indicã consimţãmântul de bunã voie al sufletului cu virtuţile, şi plãcerea şi desfãtarea mintalã ce se naşte în suflet din pricina lor. Prin sfânta citire a Sfintei Evanghelii, sfârşitul cugetului pãmântesc, precum şi al lumii sensibile. Iar prin închiderea uşilor de dupã aceea, trecerea şi mutarea cu dispoziţia sufletului de la aceastã lume stricãcioasã la lumea inteligibilã, prin care trecere sufletul, închizând simţirile ca nişte uşi, le face curate de idolii pãcatelor. Prin intrarea sfintelor taine se indicã învãţãtura şi cunoştinţa mai desãvârşitã, mai tainicã şi nouã cu privire la iconomia lui Dumnezeu faţã de noi. Prin sãrutarea dumnezeiascã, identitatea aceluiaşi cuget, a aceleiaşi simţiri şi a iubirii tuturor faţã de toţi, şi a fiecãruia mai întâi faţã de Dumnezeu şi faţã de sine. Prin mãrturisirea Simbolului credinţei, mulţumirea cuvenitã pentru chipurile minunate ale mântuirii noastre. Iar prin imnul întreit sfânt, unirea şi deopotriva cinste cu sfinţii îngeri, şi neîncetata şi împreuna lãudare sfântã a lui Dumnezeu. Prin rugãciunea prin care ne învrednicim sã numim pe Dumnezeu Tatã, se indicã cea mai adevãratã înfiere în harul Duhului Sfânt. Prin cântarea “Unul Sfânt” şi cele urmãtoare, harul şi legãtura unificatoare cu Dumnezeu. Iar prin împãrtãşirea dumnezeiascã cu prea curatele şi de viaţã fãcãtoarele taine, identitatea şi comuniunea asemãnãrii dupã participare cu Dumnezeu, cât este îngãduitã oamenilor. Prin aceasta, omul este învrednicit sã devinã din om dumnezeu. Cãci darurile Duhului Sfânt, de care credem cã ne împãrtãşim în aceastã viaţã prin har întru credinţã, credem cã le vom primi în veacul viitor cu adevãrat în ipostasul lor, potrivit cu nãdejdea neclintitã a credinţei noastre şi cu fãgãduinţa sigurã şi nemincinoasã a Celui ce le-a fãgãduit, dacã vom pãzi cu toatã puterea noastrã poruncile. Astfel vom trece de la harul întru credinţã la harul dupã vedere, Însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prefãcându-ne întru Sine, înlãturând atributele noastre stricãcioase şi dãruindu-ne tainele arhetipice, indicate prin simboalele sensibile de aici.
Pentru uşoara ţinere de minte, dacã socotiţi de bine, sã strãbatem încã o datã pe scurt cele spuse şi sã le recapitulãm astfel : Sfânta Bisericã este, aşadar, cum s-a spus, tip şi icoanã a lui Dumnezeu. Cãci unirea neamestecatã pe care o întreţine Acela prin puterea şi înţelepciunea Lui infinitã, între diferitele fiinţe ale celor ce sunt, legându-le ca un Fãcãtor în chip suprem cu Sine, o realizeazã şi ea, legând în chip unitar pe credincioşi întreolaltã, prin harul şi chemarea unicã a credinţei, pe cei activi şi virtuoşi prin identitatea voirii, iar pe cei contemplativi şi gnostici prin acordul nesfâşiat şi nedivizat al cugetului. Ea este şi tip al cosmosului, al celui inteligibil şi al celui sensibil, având ca simbol al cosmosului inteligibil ierationul, iar al celui sensibil naosul. Este iarãşi tip al omului, imitând sufletul prin ieration, iar trupul înfãţişându-l prin naos. Dar este şi tip şi icoanã a trupului privit în el însuşi, ca una ce manifestã slava pãrţii teoretice prin ieration, iar podoaba pãrţii practice având-o în naos. Prima intrare a sfintei Liturghi sãvârşitã în ea indicã în general prima venire a Dumnezeului nostru, iar în special, întoarcerea celor ce sunt conduşi de El, de la necredinţã la credinţã şi de la pãcãtoşenie la virtute. Citirile de dupã aceea, enunţã în general voile şi sfaturile dumnezeeşti, potrivit cãrora trebuie sã-şi îndrume şi sã-şi poarte toţi viaţa; iar în special învãţãtura şi înaintarea în credinţã a celor ce au crezut şi dispoziţia întãritã spre virtute a celor activi, prin care, conformându-se legii dumnezeeşti a poruncilor, stau cu bãrbãţie şi cu neclintire împotriva meşteşugirilor diavolului şi scapã de lucrãrile vrãjmaşe; de asemenea, indicã deprinderea întru contemplaţie a celor gnostici, prin care, culegând dupã putere sensurile duhovniceşti ale lucrurilor sensibile şi ale Providenţei referitoare la ele, sunt duşi fãrã rãtãcire spre adevãr. Modulãrile dumnezeeşti ale cântãrilor sugereazã plãcerea şi desfãtarea dumnezeiascã, produse în sufletele tuturor, prin care, întãrindu-se tainic, uitã ostenelile trecute ale virtuţii şi se aprind de dorinţa puternicã a bunãtãţilor dumnezeeşti şi nestricãcioase pe care nu le au încã. Sfânta Evanghelie este în general simbolul sfârşitului lumii acesteia, iar în special indicã desfinţarea totalã a vechii rãtãciri în cei ce au crezut, mortificarea şi sfârşitul legii şi al cugetului trupesc în cei activi, şi concentrarea şi referirea multelor şi diferitelor raţiuni spre Raţiunea cea mai cuprinzãtoare în cei gnostici, sfârşindu-se şi terminându-se în ei contemplaţia naturalã amãnunţitã şi variatã. Coborârea arhiereului de pe tron şi scoaterea catehumenilor afarã, înseamnã în general a doua venire din cer a marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi despãrţirea pãcãtoşilor de cei sfinţi, ca şi rãsplãtirea cea dreaptã dupã vrednicia fiecãruia. Iar în special, înseamnã desãvârşita certitudine în credinţã a celor credincioşi, pe care o produce Dumnezeu şi Cuvântul coborându-Se în chip nevãzut, prin care certitudine este alungat de la ei orice cuget care mai şchioapãtã în privinţa credinţei, cum e cazul la catehumeni; desãvârşita lipsã de patimi a celor activi, prin care se desfiinţeazã orice cuget pãtimaş şi neluminat al sufletului; în sfârşit, ştiinţa cuprinzãtoare a celor cunoscute, prin care sunt alungate toate icoanele lucrurilor materiale din suflet. Închiderea uşilor, ieşirea cu sfintele taine, dumnezeisca sãrutare şi rostirea Simbolului credinţei, indicã în general trecerea celor sensibile şi arãtarea celor spirituale, învãţãtura cea nouã a tainei referitoare la noi, identitatea unirii în cuget şi a iubirii, şi mulţumirea pentru chipurile în care am fost mântuiţi. Iar în special, învãţarea şi iniţierea celor credincioşi, unirea lor în cuget, evlavia şi înaintarea lor de la credinţa simplã la dogme. Cel dintâi lucru este arãtat de închiderea uşilor, al doilea de ieşirea sfintelor, al treilea de sãrutare, al patrulea de rostirea Simbolului. Tot în special, ele indicã mutarea celor activi de la acţiune la contemplaţie, dupã ce şi-au închis simţurile şi s-au aşezat afarã de trup şi de lume prin lepãdarea lucrãrilor lor; de asemenea, înãlţarea lor de la chipul poruncilor la raţiunea lor, familiarizarea şi unirea poruncilor însãşi dupã raţiunile lor cu puterile sufletului, şi deprinderea şi aptitudinea spre mulţumirea ce creşte din cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele mai indicã mutarea contemplativilor de la contemplaţia naturalã la înţelegerea simplã a celor inteligibile (când nu mai urmãresc deloc prin simţuri sau prin vreun lucru vãzut raţiunea dumnezeeascã şi negrãitã) şi unirea puterilor sufleteşti cu sufletul, precum şi simplitatea care cuprinde, unitar cu mintea, raţiunea Providenţei. Doxologia sfinţitoare întreit sfântã, cântatã neîncetat de sfinţii îngeri, înseamnã în general deopotrivã viaţã, purtare şi împreunã cântare a dumnezeeştii doxologii, care se va înfãptui în veacul viitor între puterile cereşti şi pãmânteşti, trupul oamenilor devenind nemuritor prin înviere, şi nemaiîngreunând sufletul cu stricãciunea sa şi nici îngreunându-se, ci prin schimbarea întru nestricãciune luând putere şi capacitate sã primeascã prezenţa lui Dumnezeu. Iar în special, ea înseamnã întrecerea teologicã a credincioşilor cu îngerii întru credinţã; strãlucirea deopotrivã cu îngerii a vieţii celor activi, pe cât este cu putinţã oamenilor, şi buna rostire a imnologiei teologice; în sfârşit, înţelegerile, cântãrile şi neîntreruptele mişcãri ale contemplativilor privitoare la Dumnezeu, deopotrivã cu ale îngerilor, dupã cum e cu putinţã oamenilor. Fericita invocare a marelui Dumnezeu şi Tatã, şi rostirea cuvintelor “Unul Sfânt” şi cele urmãtoare, şi împãrtãşirea cu sfintele şi de viaţã fãcãtoarele taine, indicã viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi, dupã toate celelalte, din cauza bunãtãţii lui Dumnezeu. Prin aceasta Dumnezeu Însuşi va fi toate în toţi cei mântuiţi, la fel, strãlucind ca frumuseţe originarã în cei ce strãlucesc asemenea Lui, dupã har, prin virtute şi cunoştinţã. Iar credincioşi, virtuoşi şi contemplativi a numit pe începãtori, înaintaţi şi desãvârşiţi, care pot fi numiţi şi robi, lucrãtori cu platã şi fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc. Robi sau credincioşi sunt cei ce împlinesc poruncile de frica ameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate. Lucrãtori cu plata sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare. Iar fii sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi în înclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis : “Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã. Sã nu lipsim, aşadar, de la Sfânta Bisericã a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduialã a dumnezeeştilor simboale ce se sãvârşesc. ( Prin aceasta, ea fãcând pe fiecare din nou sã-şi poarte viaţa dupã Hristos, potrivit cu însuşirile sale, scoate la arãtare darul înfierii dat prin Sfântul Botez în Duhul Sfânt, într-o viaţã dupã voia lui Hristos ). Ci cu toatã puterea şi sârguinţa sã ne înfãţişãm pe noi vrednici de darurile dumnezeeşti, fãcându-ne bine plãcuţi lui Dumnezeu prin fapte bune. Sã nu umblãm “ca neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu în patima poftei”(I Tes. 4, 5), ci precum zice Sfântul Apostol, “omorând mãdularele cele pãmânteşti: desfrânarea, necurãţia, patima, pofta cea rea, zgârcenia care este închinarea la idoli, prin care vine urgia peste fiii neascultãrii, şi toatã mânia, furia, vorbirea urâtã şi minciuna”(Colos.3, 5-8). Şi scurt vorbind, “lepãdând întreg omul cel vechi, care se stricã prin poftele înşelãciunii”(Ef. 4, 22) , “împreunã cu faptele şi poftele lui”(Colos. 3, 9), “sã umblãm cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu, Celui ce ne-a chemat pe noi la împãrãţie şi mãrire”(I Tes. 2, 12), “îmbrãcând mila, bunãtatea, smerenia, blândeţea, îndelunga îngãduire, rãbdându-ne unii pe alţii în iubire”(Ef. 4, 2) “şi dãruindu-ne unii altora, dacã are cineva vreo pricinã cu altul, precum şi Domnul S-a dãruit pe Sine nouã. Peste toate sã pãzim legãtura desãvârşirii, iubirea şi pacea, la care am şi fost chemaţi într-un singur trup”(Colos. 3, 12-15). Ca sã spun pe scurt, “sã îmbrãcãm pe omul cel nou, care se reînnoieşte în cunoştinţã dupã chipul Celui ce l-a fãcut pe el”(Colos. 3, 10). Cãci trãind astfel vom putea ajunge la ţinta fãgãduinţelor dumnezeeşti şi ne vom putea umple cu bunã nãdejde de cunoştinţa voii Lui, rodind în toatã înţelepciunea şi înţelegerea duhovniceascã şi crescând în cunoştinţa Domnului. “Şi întãriţi fiind cu toatã puterea, întru tãria slavei Lui, spre toatã zidirea şi îndelunga rãbdare, cu bucurie sã mulţumim Tatãlui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi sã avem parte de soarta sfinţilor, întru luminã”(Colos. 1, 11-12). Iar dovadã limpede a cestui har este dispoziţia binevoitoare şi de bunã voie cãtre semenul nostru, a cãrui roadã stã în a ne apropia dupã putere, ca de Dumnezeu, de orice om care are lipsã de ajutorul nostru, şi a nu-l lãsa nebãgat în seamã şi neajutat, arãtând, cu toatã sârguinţa cuvenitã prin fapte, via noastrã dispoziţie binevoitoare faţã de Dumnezeu şi de aproapele. Cãci fapta este dovada dispoziţiei binevoitoare. Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate sau la îndumnezeire ( ca sã zic aşa ), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arãtatã din adâncul sufletului şi cu plãcere celor lipsiţi. Dacã Cuvântul aratã ca Dumnezeu pe cel ce bine pãtimeşte, lipsit fiind, cãci zice : “Întrucât aţi fãcut unuia din aceştia mai mici, Mie aţi fãcut”(Mat. 25, 40), iar cel ce grãieşte e Dumnezeu , cu mult mai mult îl va arãta pe cel ce poate sã facã bine şi face, ca fiind cu adevãrat Dumnezeu, dupã har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bunã imitare lucrarea şi însuşirea binefãcãtoare a Aceluia. Şi dacã e Dumnezeu sãracul, pentru coborârea lui Dumnezeu, Care S-a fãcut sãrac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreunã pãtimire patimile fiecãruia, şi pânã la sfârşitul lumii pãtimeşte mistic pururea pentru bunãtatea Sa, dupã analogie cu pãtimirea fiecãruia, vãdit este cã va fi pe drept cuvânt şi mai mult Dumnezeu cel ce tãmãduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pãtimesc din iubire faţã de oameni şi se înfãţişeazã ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu, dupã analogia Providenţei Lui mântuitoare. Cine va fi aşadar atât de târzielnic şi de anevoie de mişcat la virtute, ca sã nu-şi doreascã îndumnezeirea, când dobândirea ei este atât de uşoarã şi cumpãrarea atât de lesnicioasã ? Iar paznicã sigurã şi inviolabilã a acestora, şi cale uşoarã spre mântuire – fãrã de care cred cã nici un bine nu-l poate pãstra neştirbit cel ce-l are – este grija de sine, prin care învãţând sã privim şi sã cugetãm numai cele ce ne privesc pe noi, ocolim paguba ce ne poate veni de la alţii. Cãci de vom învãţa sã ne privim şi sã ne cercetãm numai pe noi înşine, nu vom nãvãli nicicând asupra faptelor altora, oricare ar fi ele, ci vom cunoaşte ca singur judecãtor înţelept şi drept pe Dumnezeu, Care judecã cu înţelepciune şi dreptate toate cele ce se fac, potrivit cu raţiunea dupã care s-au fãcut, nu dupã chipul în care se aratã. Pe acesta îl pot judeca şi oamenii, vãzând în chip neclar ceea ce se vede. Dar adevãrul nu este în ceea ce se aratã, nici în raţiunea celor ce se petrec. Dumnezeu însã, vãzând mişcarea ascunsã a sufletului, pornirea nevãzutã şi raţiunea însãşi dupã care s-a mişcat sufletul, şi scopul raţiunii sau ţinta precugetatã a întregii acţiuni, judecã cu dreptate, cum am spus, toate cele sãvârşite de oameni. De ne vom sili sã izbândim aceasta şi ne vom îngrãdi pe noi înşine în noi, neamestecându-ne cu cele de afarã, nu vom lãsa nici sã vadã, nici sã audã, nici sã grãiascã ochiul sau urechea sau limba noastrã cele ale altora; iar de nu, le vom îngãdui sã lucreze cu simpatie, dar nu cu patimã, şi sã vadã, sã audã şi sã grãiascã spre câştigul nostru, şi numai atâta cât va socoti cã trebuie raţiunea care înfrâneazã. Cãci nimic nu alunecã mai uşor spre pãcat ca aceste simţuri când nu sunt îndrumate de raţiune. Şi iarãşi, nimic nu ajutã mai mult la mântuire ca ele, când le comandã, le îndrumã şi le conduce raţiunea spre cele ce trebuie şi vrea ea. Sã nu fim aşadar fãrã grijã, ci sã ascultãm cu toatã puterea de Dumnezeu Care ne cheamã la viaţã veşnicã şi la o ţintã fericitã prin lucrarea poruncilor Lui dumnezeeşti şi mântuitoare; ca sã luãm milã şi sã aflãm har spre ajutor la timp potrivit. Cãci harul , zice dumnezeescul Apostol, “este cu toţi care iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos întru nestricãciune”(Ef. 6, 24), adicã iubesc pe Domnul întru nestricãciunea virtuţii şi întru cuviinţa curatã şi nefãţarnicã a vieţii, fãcând voia Lui, şi nu vatãmã nici una din poruncile Lui. Acestea le-am înfãţişat despre tema în chestiune pentru plata ascultãrii, dupã puterea mea şi aşa cum am fost învãţat, neîndrãznind sã mã ating de lucrurile mai tainice şi mai înalte. Dacã cineva dintre cei iubitori de învãţãturã doreşte sã le cunoascã şi pe acelea, sã citeascã cele scrise despre acestea de cãtre Sfântul Dionisie Areopagitul în chip dumnezeesc şi va afla cu adevãrat descoperirea unor taine negrãite, dãruitã neamului omenesc prin dumnezeiasca lui înţelegere şi limbã, “pentru cei ce vor avea sã moşteneascã mântuirea”(Evr. 1, 14). Dacã nu sunt departe de dorinţa voastrã, muţumirea se cuvine lui Hristos, dãtãtorul bunãtãţilor, şi vouã care m-aţi silit sã le spun. Iar dacã am rãmas departe de ceea ce aţi nãdãjduit, ce voi pãtimi sau ce voi face odatã ce sunt slab în cuvânt ? Slãbiciunea se iartã, nu se pedepseşte. Şi mai degrabã trebuie preţuit decât dispreţuit ceea ce se face dupã putinţa omului. Aceasta mai ales se cuvine sã o faceţi voi, care v-aţi propus sã iubiţi pe oameni pentru Dumnezeu. Dar lui Dumnezeu Îi este plãcut ce I se aduce sincer din suflet dupã putere, chiar dacã apare ca un lucru mic în asemãnare cu cele mari. Cãci El n-a respins nici pe vãduva care a adus doi bãnuţi. Ceea ce a fost vãduva aceea odinioarã şi cei doi bãnuţi, este oricând sufletul vãduvit de pãcat, care a lepãdat legea cea veche ca pe un bãrbat, dar încã nu e vrednic de însoţirea deplinã cu Dumnezeu şi Cuvântul, însã Îi aduce totuşi Acestuia drept arvunã doi bãnuţi, adicã raţiunea cumpãtatã şi viaţa, sau credinţa şi buna cunoştinţã, sau deprinderea şi lucrarea celor bune, sau contemplarea şi acţiunea potrivitã cu aceasta, sau cunoştinţa şi virtutea corespunzãtoare, sau raţiunile din legea naturalã şi scrisã, care sunt puţin superioare acelora şi pe care avându-le sufletul le aduce lui Dumnezeu şi Cuvântul, ieşind din ele ca şi din toatã viaţa lui, voind sã se însoţeascã numai cu El, şi primind astfel sã se vãduveascã de chipurile, rânduielile şi moravurile silnice ale firii şi ale legii, ca de nişte bãrbaţi, sau (Îi aduce) altceva mai duhovnicesc decât acestea, ce poate fi contemplat numai de cei curaţi la înţelegere şi e sugerat de Scripturã prin litera care e umplutã de istorie. Cãci toate cele omeneşti care par mari întru virtute, sunt mici când sunt comparate de raţiunea care priveşte lucrurile teologic. Dar iarãşi chiar banii mici şi din materie dispreţuitã şi nu prea cinstitã poartã la fel pecetea împãrãteascã ca şi banii de aur ( materia cea mai de preţ ) şi sunt chiar mai de preţ prin faptul cã sunt aduşi cu toatã dragostea. Pe aceastã vãduvã imitând-o şi eu, am adus lui Dumnezeu şi vouã, iubiţilor, ca nişte bãnuţi, aceste cugetãri şi cuvinte mici şi smerite, fãcute dintr-o cugetare şi dintr-un grai sãrac, fiindcã aşa mi-aţi poruncit. Dar rog sufletul vostru binecuvântat şi sfânt sã nu-mi mai cearã vreo însemnare scrisã despre nici una din chestiunile despre care am vorbit. Aceasta din douã motive : întâi, fiindcã n-am dobândit încã frica curatã şi statornicã de Dumnezeu, nici deprinderea tare a virtuţii şi fermitatea neclintitã şi nemişcatã a dreptãţii adevãrate, care dau mãrturie despre siguranţa cuvintelor; al doilea, fiindcã fiind învãluit încã de furtuna patimilor ca de o mare furioasã şi aflându-mã departe de limanul nepãtimirii dumnezeeşti, şi neavãnd limpede înainte capãtul vieţii, nu voiesc sã am pe lângã fapte şi cuvântul scris drept pârâş. Vã rog apoi pe voi, care aţi primit harul ascultãrii, sã mã pomeniţi pe mine nevrednicul, prin rugãciuni lui Hristos, marelui şi singurului Mântuitor al sufletelor noastre, a Cãruia este slava, cinstea şi închinarea, împreunã cu Tatãl şi cu Duhul Sfânt în veci. Amin.
traducere de Pr. Prof. Dr. D. Staniloae
ACEST URIAS AL CUGETARII CRESTINE – POATE CEL MAI MARE DINTRE TOTI
”In ce mă priveşte conţinutul scrierii “Răspunsuri către Talasie”, el este atât de bogat, încât cu greu poate fi rezumat. Opera aceasta s-ar cere mai degrabă lărgită prin tâlcuiri, decât comprimată într-un rezumat.
Rezumarea este cu atât mai grea, cu cât ea nu desfăşoară în formă sistematică conţinutul ei de idei, ci-1 prezintă împrăştiat şi cu reveniri, din prilejul tâlcuirii unor pasaje obscure din Sf. Scriptură, în a căror înşirare nu se poate constata vreo ordine oarecare.
O altă greutate în calea unei rezumări este caracterul scrisului Sf. Maxim. Chiar un Fotie s-a plâns că stilul Sf. Maxim este încărcat, greoi şi obscur, ocolind exprimarea directă şi iubind metaforele.12 Dar cercetătorii mai noi au constatat că dacă scrisul lui, se pare greoi, aceasta se datoreşte nu unei îngrămădiri de cuvinte fără rost, ci tocmai extraordinarei bogăţii de nuanţe a cugetării sale, căreia îi corespunde o tot atât de mare bogăţie de cuvinte. Tixeront a putut spune: Maxim este un mistic care totodată e şi un metafizician şi un ascet, care din contactul cu filosofia aristotelică a câştigat o stringenţă şi o preceziune a cugetării, care în zadar ar fi căutată la Areopogitul”.
Gândirea larg cuprinzătoare, adâncă şi armonică a Sf. Maxim, şi-a găsit o prezentare vrednică de ea în cartea de-o extraordinară densitate, temeinicie şi pătrundere a lui Hans Urs von Balthasar, intitulată: “Liturghia cosmică”. In teologia ortodoxă acest uriaş al cugetării creştine – poate cel mai mare dintre toţi - nu şi-a găsit încă o prezentare demnă de el. Gândul de-a încerca o asemenea întreprindere stârneşte un sentiment aproape paralizant. Sentimentul pe care îl trezeşte un masiv alpin la gândul de a-l îmbrăţişa, în orice caz, întreprinderea de-a prezenta pe Sf. Maxim reclamă un timp îndelungat pentru a fi dusă la un sfârşit cât de cât mulţumitor.
Altfel tot ce-ai spune despre el, ţi se pare o impietate, o prezentare a muntelui prin câteva fărâmituri de piatră zgâriate din el, sau printr-un desen stângaci care deformează şi coboară majestatea covârşitoare a lui.
…………………………………………………….
Cazuti prin pacatul stramosesc de la Logosul divin până la iraţionalitatea simţirii, care nu sesizează decât suprafaţa materială a lumii, ne ridicăm prin Logosul venit aproape de noi ca om, pornind de la credinţa ce ne-o dă la botez, ca manifestare a prezenţei Lui acoperite, prin raţionalitatea virtuţilor şi contemplarea sensurilor spirituale ale lumii, ca început de licărire a prezenţei Lui, până la vederea Lui descoperită şi până la unirea cu El. Tot urcuşul în El l-am făcut în contact cu lumea creată. Ajunşi sus, lumea nu dispare total, ci o vedem şi aici în El. Caci urcuşul n-a fost altceva decât o subţiere continuă a fiinţei celui ce a urcat şi a lumii, pentru ca Logosul să se vadă tot mai deplin prin ele, ca la urmă să nu mai fie decât o lume aeriană, scăldată în lumina soarelui Hristos. E ceea ce a exprimat Hans Urs von Balthasar prin cuvintele: “Nu trebuie uitat nici aceea că deodată cu apariţia arhetipului dumnezeiesc va apărea şi lumea în forma ei desăvârşită, învesnicită”. Dar nesfârşita bogăţie de contraste, de contrapuncte, de sinteze şi de armonii ce se nasc din dialectica vie între subiectul omenesc, Logos şi lume, de-a lungul acestui urcuş, rămâne o comoară îngropată în paginile Sf. Maxim Mărturisitorul până se va găsi cineva s-o dezgroape în toată frumuseţea ei pentru lumea de azi.”
Bucureşti, Botezul Domnului 1948
Prot. D. STĂNILOAE, Cuvant inainte la Filocalia vol III
